Ritualuri si obiceiuri legate de momentul mortii
Toate speciile detin nemurirea, dar in gene si nu in corpuri, asa cum isi doresc toti cei prea atasati de dimensiunea materiala. Totul in univers este informatie, iar aceasta nu moare, adica nu se uita, ea transmitandu-se din generatie in generatie prin eternul ciclul: nastere-devenire-moarte-renastere. Toate sistemele de informatii ale masculului si ale femelei, prin acuplare sunt transferate fatului ce se va naste. Cu alte cuvinte, noi dupa ce murim ne „mutam” in copiii nostri. Nu degeaba, ne-a indemnat Hristos: „Cresteti si inmultiti-va!” Declararea momentului mortii a tulburat, preocupat si chiar ingrijorat pe toata lumea, inca de la inceputurile umanitatii. In antichitate se credea ca moartea survine cand inceteaza respiratia, iar defunctului i se punea sub nari o oglinda. Daca aceasta se aburea, insemna ca individul traieste. Mai tarziu s-a ascultat inimia si s-a cautat pulsul considerandu-se ca decesul survine in momentul in care inima si plamanii nu mai functioneaza. In epoca moderna s-a spus ca moartea coincide cu incetarea oricarei activitati cerebrale. Initiatii considera ca nici nu exista un moment al mortii, ci la fel ca pubertatea, adolescenta, batranetea si moartea este o trecere din domeniul simturilor in cel al intuitiei si al imaginatiei. In folclorul celtic exista acest cantec: „Asa cum marele stejar se poate ascunde intr-o samanta, asa si omul dupa ce moare se ascunde intr-un gand al unui barbat si intr-o traire a unei femei!” O alta obsesie a secolelor trecute a fost moartea clinica. Insa acest fenomen ne poate demonstra ca spiritul paraseste trupul, deplasandu-se catre altceva, iar in momentul resuscitarii se simte atras ca intr-un vartej, inapoi in structurile sale biotice. Asadar, exista multe conceptii si teorii legate de moarte, dintre care se detaseaza cateva, cu adevarat interesante. Occidentalii, cu precadere, cred ca exista un moment al mortii, crestinii fiind convinsi ca sufletul paraseste trupul prin ultima suflare, si atunci rostesc: „si-a dat duhul„. In alte culturi omul este declarat mort, cand temeperatura corpului sau a scazut atat de mult incat omul pare o statuie. Intr-un trib malayesian se crede ca tranzitia de la viata fizica la cea spirituala nu este instantanee, ci dimpotriva dureaza foarte mult. Trecerea de la lumea vizibila a viilor, la cea invizibila a mortilor necesita asistenta si foarte mult ajutor din partea celor ramasi. In perioada scursa pana la inhumare, defunctul este tratat ca o presoana vie, are la dispozitie mancare si bautura, rudele stau de vorba cu el, iar vraciul ii povesteste despre traseul care-l asteapta pana la intalnariea cu stramosii. In Indonezia exista un obicei si mai ciudat. Dupa constatrea mortii, defunctul este lasat sa se descopuna, ca cineva sa poata strange toate lichidele fiziologice pe care sa le toarne ulterior peste orezul pe care il va manca familia celui disparut. Obiceiul este vechi si se regaseste si in culturile balcanice. Coliva facuta din grau si arpacas reprezinta trupul decedatului, pe care rudele si prietenii il mananca, impartasind moartea cu el, dar oferindu-i ramanerea printre cei vii. Alte culturi considera ca sufletul paraseste trupul dupa fix 42 de zile, si ca pana atunci cadavrul se afla intr-un amplu proces de separare. Sufletul se inalta intr-o alta dimensiune, iar trupul se descompune in elementele constitutive ale materiei: pamant, apa, aer, foc, metal! Unii isi ingropa mortii dupa trei zile, altii ii incinereaza. Romanii au obiceiul de a face pomana mortului, de a-i lasa la indemana mancare si bautura timp de 40 de zile etc…Moartea este o realitate concerta la care se raporteaza toti indivizii, indiferent de gradul de perceptie sau cultura.
-va urma-