35
Publicat in august 6, 2009 de Oreste Teodorescu in Spiritualitate
 
 

Cu smerenie prin Templul Naturii


Cuvintele natiune si natura au un trunchi comun in majoritatea limbilor, fapt ce dezvaluie foarte precis, raportarea omului primordial la sine, la transformarile prin care trece in contextul unui decor natural, care se modifica si el, exact la fel. Astfel, pentru primele comunitati, copilaria era identificata cu primavara, tineretea cu vara, maturitatea cu toamna si batranetea cu moartea. Intr-un codice aflat in Arhiva Vaticanului, adus de conchistadori dupa cucerirea Americilor este scris: ” Frunza intepeneste sub gerul iernii, ca omul cand este cuprins de frigul mortii„, insa ceea ce este cu adevarat interesant, este ca populatiile precolumbiene stiau ca frunza se descompune in humusul care desemneaza umanul, iar omul se intoarce in pamantul vegetal „hranind cu descompunerea trupului sau, iarba grasa a Mamei Pamant, si cu sufletul sau, focul Soarelui”. Deci, la inceputuri, omul era constient ca este legat ombilical de natura si invata cum sa coabiteze cu celelalte forme de viata, atat in incercarea de a supravietui, cat si in gasirea unor modalitati de a se impune. Relatia cu Natura marcheaza fundamental baza primelor credinte articulate. Astfel, pentru dogonii din Mali, Amma, Dumnezeul Suprem a creat singur Oul Cosmic din care au aparut toate formele de viata. Si in mitologia chineza, descoperim Oul din care iese uriasul Panku, tatal lumii, iar pentru triburile din Tahiti, Ta’aroua, Dumnezeu a creat lumea spargand cochilia oului primordial. Exista o axioma acceptata de mai toate populatiile lumii si anume aceea ca suntem zamisliti din pamant. Pana astazi s-a pastrat aceasta legatura mitica si mistica intre om si pamantul sau natal. Sentimentul ca suntem rude cu pietrele, padurile, apele este perfect redat de Eminescu in Scrisoarea a III-a: ” …tot ce misca in tara asta, raul, ramul, mi-e prieten numai mie…”, apoi noi, mai avem si sintagma: codrul, frate cu romanul, ca sa nu mai vorbim despre universala categorisire a celor nascuti fara tata-„copii din flori”.Pentru omul considearat din nu stiu ce motive, primitiv, femeile deveneau gravide, in jurul grotelor, pesterilor, crapaturilor din pamantul uscat, caci in acea perioada istorica exista credinta generalizata despre suflete ca astepatau sa se intrupeze, in meandrele pamantului, in catacombe, caci batranii inhumati asteptau primavara launtrica pentru a invia asemeni naturii. Deci, in acele vremuri, nu exista nici un dubiu despre relatia materna dintre om si pamant. Fapt ce a marcat intreaga evolutie. Pana si rationalistii latini credeau ceea ce iudeii, si crestinii postulau: ” Memento, homo, quia pulvis es et in pulverem reverteris„, ceea ce in Geneza ar suna: „Aminteste-ti omule ca din pamant te-ai nascut, si in pamant te vei intoarce„! Pana si astazi, de exemplu in Germania, unii sateni numesc stanci si grote Kinderbrunnen (aducatoare de copii).
Azi, unele multinationale defriseaza padurile, polueaza apele, exploateaza cu cianuri muntii, in cautarea aurului, deverseaza reziduri distrugand ce a mai ramas din amazon, Unii burtosi se amuza vanand specii rare, cei mai multi dintre producatori risipesc aberant resursele naturale, si ne mai miram ca, uneori natura ne raspunde prin calamitati, cutremure…Shamanii au atras atentia, de milenii: „Tot ce se naste trebuie sa moara, doar constiinta evoluata catre pace si armonie universala se transforma in eternitate, restul devine vid, caci Natura isi protejeaza fii de orice fel de daunator!” (profetie burriata)