„Nu credeam a invata ca voi muri vreodata”
Dupa ce pleaca de langa noi, si din aceasta lume, parintii isi gasesc un loc, in celulele noastre vii unde depoziteaza intreaga arhiva a gandurilor si faptelor lor. Purtam, asadar pe langa propria cruce si pe cea a strabunilor, care uneori este facuta dintr-un lemn usor de cedru, dar alteori putand fi grea, impovarandu-ne urcusul pe Golgota mantuirii. Ne temem de moarte si suferim dupa pierderea celor dragi pentru ca, inca nu cunoastem realitatea de dincolo. Suntem fiinte paradoxale. Cand suntem mici, ne luam la intrecre cu timpul dorind nerabdatori sa devenim mari. Cand, in sfarsit am crescut si suntem, pe deplini autonomi, ne cuprinde nostalgia copilariei si am da ori ce pentru a mai putea fi odata mici… Ne investim de cele mai multe ori sanatatea pentru a strange averi, pe care apoi le cheltuim ca sa ne insanatosim. Daca am fost crescuti sa respectam si sa intelegem viata, de ce fugim de intelegerea corecta a singurei certitudini axiomatice numite moarte? De cate ori nu invocam moartea ca sa scapam de suferintele vietii, ca mai apoi sa fugim speriati de ea cand ne da tarcoale, cu adevarat? Uram moartea pentru ca nu o cunoastem si noi ne speriem teribil de ceea ce nu stim. Va mai amintiti cat de tenebros ni se parea intunericul din camera, pana sa aprinda bunica lumina? Daca vom intelege ca suntem o fiinta duala a carei spirit vine dintr-o lume si a carei trup este zamislit din elementele altei lumi, vom putea accepta mai usor acest adevar imuabil: Cand ne nastem, spiritul se pogoara in trup si noi devenim cu adevarat membrii acestei lumi cu primul strigat de bebelus. Deci, prima gura de aer ne pecetluieste experienta in trup. Cand murim si ne dam ultima suflare, ne splitam: spiritul se reintegreaza Regatului sau, iar trupul, elementelor din care este constituit. De fapt, noi nici nu murim brusc ci, putin, cate putin cu fiecare secunda a desfasurarii noastre prin viata. De aceea avem un timp limitat, ca persoana. „Trenul vietii este asteptat de moarte in ultima sa statie. Orice om are statii, de-a lungul vietii statii apar si statii dispar. Oamenii dorm si cand mor se trezesc„, scrie admirabil sufistul Mazem Rifai in Reintoarcerea la tarmurile adevarului.
Pentru a stii sa traiesti cu adevarat trebuie sa te antrenezi sa mori in fiecare clipa! In viata putem alege sa traim pentru nimic sau sa murim pentru ceva! Hristos ne asteapta bland la capatul drumului. Ca sa meritam Transformarea, schimbarea noastra la fata, trebuie sa fi trait cu adevarat miracolul nemarginirii inca din timpul vietii. „Omul nu poate ajunge in Rai, dupa moarte, daca nu a cunoscut Raiul, inca din timpul vietii” ne spune bunul parinte Cleopa… Trezindu-ne, inca de pe acum, nu vom ma fi nevoit sa adormim din nou.
-Ce esti tu, l-a intrebat un yogghin pe Buddha?
-Un om treaz, i-a raspuns el zambind asa cum numai cineva care a inteles putea s-o faca!