Ce este credinta? O sfanta nebunie…

„Inca neghina si graul, amestecate  intre ele, isi poarta zilele harazite de Dumnezeu, fara sa aiba cunoastrea zilei cand marea despartire va veni” (text aramaic gasit la Qumran 1947)

In logica vie a Creatorului, credinta in Mantuire nu are legatura cu cantitatea celor care merg pe cale, ci mai cu seama de calitatea: „Unul face pentru mine, cat zece mii, daca este cel mai bun„, spunea si invatatul Heraclit…Asa ca, fratilor intru Hristos, sa nu disperam, daca in jurul nostru vom simti doar fariseism, ipocrizie si conformism…Insusi Hristos ne priveste trist de secole, indiferent ca suntem evrei, crestini, musulmani sau ori ce, rostind incet, bland dar chinuitor de persistent: „Am locuit atata timp printre voi si nu m-ati cunoscut„. Chiar apostolul Luca se intraba: „Dar Fiul Omului, cand va veni, va gasi El oare credinta pe pamant?”(18,8), vazand si intelegand, in duh, ca in fiecare generatie, omul se lupta cu duhul lumii, care inghite ca un sarpe infometat tot ce ar putea sa ne elibereze din robia stapanitorului acestei lumi. Hristos are in El, si ne-a dat-o si noua prin Credinta, puterea de a cuceri singur, impotriva tuturor.Moartea, cu care suntem cu totii datori, se transforma in Viata pe cararea ingusta a Mantuirii. Printr-o taina, doar de Lumina stiuta, raul devine sprijinitorul binelui. Numai prin suferinta si prigoana, crestinismul a reusit sa ramana vejnic suplu. Sfintii parinti au stiut din totdeauana ca un slujitor al lui Hristos, cu burta si ochii avizi, corupt de atata lux si putere este, in ochii Mantuitorului mai mic si de nepretuit ca insusi dracul. Slujitorul cel adevarat al lui Iisus este cel mic si smerit, care isi pierde bucuros viata in lume pentru eternitatea hristica. Numai prin constrangere si biciuire, jarul crestinismului devine foc a toate cuprinzator…Acesta este paradoxul care l-a facut pe Pavel sa spuna despre credinta cea adevarata in Hristos ca este sminteala in ochii lumii. Lumea tinde catre confort, prosperitate, comoditate, dar oare unde incap toate acestea in buza mormintelor pe care le vom ocupa cu totii, din moment ce ne-am nascut? Crestinul nu se poate teme de diavol si de inselatoriile sale, caci el stie ceea ce Mefistofeles ii spune lui Faust: „…sunt o parte din acea Forta, care dorind raul, face mereu binele…” Intr-o simpla concluzie am putea admite, ceea ce crestinismul a propovaduit intotdeauna: dusmanul binelui nu este raul, ci…preabinele! Am sa inchei aceste ganduri greu de digerat, mai ales pentru omul modern, cu un frumos pasaj din Evanghelia Necunoscuta de Dimitri Merejovski: „Ah bietul meu prieten, fluture de noapte, care te frigi de flacara lumanarii, gandeste-te: daca ne e harazit sa mai vedem inca o data crestinismul biruit de trivialitatea si prostia omeneasca, sa-l vedem pe Hristos intr-o singuratate si mai ingrozitoare…” Si ori cat de greu ne-ar fi sa privim spinii care ne ingheata inimile, nu putem sa inchidem ochii fara sa simtim teribul sentiment al tradarii. In fiecare generatie, oamenii l-au vandut si rastignit pe Dumnezeul intrupat. A fost rezistenta intunericului la lumina…puterea neghinei de a tine graul captiv. Dar, asa cum este scris, va veni o vreme cand cei ramasi in credinta Celui Mereu Viu, se vor repezi si vor striga alaturi de pietre: „Binecuvantat este Cel care Vine in numele Domnului!”