Întrebarile unui român oarecare

Ma tot întreb de ceva timp de ce romanul obisnuit a ajuns sa-si urasca uneori cu atâta vehementa tara, încât sa accepte un autoexil pagubos printre sobolanii taberelor de refugiati de la Roma, de ce politicianul îsi ascunde banii „comisionati” în conturi din strainatate, întrerupând astfel circuitul natural al economiei nationale, de ce omul de afaceri are de regula pornirea de a pacali fiscul, de ce ne privim între noi cu atâta suspiciune, de ce ne este rusine când întâlnim alti romani la shopping prin Viena, de ce beligerantii grupurilor de interese fac spume la gura, posedati de demonul discordiei, de ce tara asta cu munti înfipti în cer, mare blânda, femei frumoase si mere dulci mi se pare de cele mai multe ori o imensa cârpa murdara si peticita? Ce resort interior ne face pe cei mai multi dintre noi sa dusmanim, sa ne dispretuim, sa fim intoleranti chiar si cu cei dragi? De ce ne comportam atât de distructiv fata de familie, comunitate si, mai ales, de ce notiunea de patrie a devenit atât de patetica si jenanta. De ce unii intelectuali se satura ciclic de România, de ce…

Recitesc rândurile si ma cuprinde tristetea amintindu-mi sentimentul de crispare când revin în tara din strainatate. E foarte clar ca ne zbatem de multa vreme într-o adânca stare de anormalitate. Percepem statul ca pe un dusman necrutator, serviciile secrete ca pe niste instrumente diabolice ale unor potentati financiar, guvernul ca pe protectorul infractorilor, iar pe presedinte ca pe un bufon apucat de pandalii. În nici o tara din lume nu s-au adunat laolalta toate angoasele si nemultumirile, furiile si depresiile. Un prieten bun mi-a marturisit ca vinde tot ce are si pleaca în… Filipine! Doamne, ce se întâmpla cu noi toti, astia, de ne mândream o data ca suntem acel amestec exploziv din sângele dârzilor daci si al înteleptilor romani. Unde ne-a fugit zâmbetul ca am devenit în sfârsit locuitori de drept ai Europei? Pâna când ne vom scoate la plimbare moacele astea grave, palide, plictisite? Când vom înceta sa ne bucuram doar când i se ineaca corabiile vecinului. Dar, cel mai mult, as dori sa gasesc raspuns la întrebarea: cât timp vom mai avea conducatorii pe care îi meritam?

Sper ca vom întelege tot mai multi dintre noi ca nu exista fatalitate. Suntem ceea ce alegem sa fim! Pâna acum am cam vazut ce a iesit. Ce urmeaza?