Natura duala a omului

Gandim si percepem in imagini, dar decodificam prin cuvinte. Natura ne-a inzestrat in asa fel incat sa dam prioritate perceperii contururilor si formelor deschise pe fond negru pentru a putea supravietui mai bine noapt

ea…

Informatia are un drum lung de parcurs si este predispusa la viciere din cauza perceptiilor conditionate. Asa putem explica de ce un individ vede un colac de franghie inofensiv in timp ce un altul se va speria de un “sarpe” incolacit.

In planul existentei terestre, supus legii dualitatii, omul se vede divizat intre persoana si fiinta, astfel cum timpul este impartit in zi si noapte, principiile in masculin si feminin, perceptiile intre lumina si intuneric si exemplele pot continua la nesfarsit descriind cele doua calitati ale universului, vizibil si invizibil.

Omul=constructie duala:
1. aspectul persoanei/ego este cuprinsa in tiparul genetic, cultural, religios, social, autoimaginat.
2. aspectul fiintei/sine, cuprinsa in tiparul divin.

Pastrand analogiile, atat de dragi hermetistilor, sau imprumutand schema initieriilor, putem afirma ca persoana tine de ego, iar fiinta de sine, sau cu alte cuvinte: in persoana se exprima omul, care este unic si irepetabil in decursul unei existente determinate, pe cand in fiinta salasluieste principiul divin, nemuritor si Unic, caci diversitatea persoanelor dispare in unicitatea Fiintei. Asadar, in natura sa dubla, omul are un caracter efemer si etern in acelasi timp.

Si cum, Tabula Samargdina postuleaza: „Toate lucrurile vin din Unul, prin vointa si cuvantul Unicului, care a creat in Mintea Sa, astfel ca toate lucrurile isi datoreaza existenta acestui Unitati prin ordinea Naturii, si poate fi imbunatatit prin adaptarea la acea Minte”, intelegem ca persoana este o expresie vizibila, efemera si umana, in timp ce fiinta este oglinda Creatorului, invizibila, eterna si divina.

„Cand omul din tine tace, vorbeste Dumnezeu” (proverb hindus).