Publicat in aprilie 22, 2014 de Oreste Teodorescu in Blog
 
 

Trairile duhului sfasiat intre persoana si fiinta. De ce majoritatea oamenilor nu reusesc sa afle cine sunt cu adevarat?

bv
bv

In planul existentei terestre, supus legii dualitatii, omul se vede divizat intre persoana si fiinta, astfel cum timpul este impartit in zi si noapte, principiile in masculin si feminin, perceptiile intre lumina si intuneric si exemplele pot continua la nesfarsit descriind cele doua calitati ale universului, vizibil si invizibil. Pastrand analogiile, atat de dragi hermetistilor, sau imprumutand schema initieriilor, putem afirma ca persoana tine de ego, iar fiinta de sine, sau cu alte cuvinte: in persoana se exprima omul, care este unic si irepetabil in decursul unei existente determinate, pe cand in fiinta salasluieste principiul divin, nemuritor si Unic, caci diversitatea persoanelor dispare in unicitatea Fiintei. Asadar, in natura sa dubla, omul are un caracter efemer si etern in acelasi timp. Si cum, Tabula Samargdina postuleaza: „Toate lucrurile vin din Unul, prin vointa si cuvantul Unicului, care a creat in Mintea Sa, astfel ca toate lucrurile isi datoreaza existenta acestui Unitati prin ordinea Naturii, si poate fi imbunatatit prin adaptarea la acea Minte”, intelegem ca persoana este o expresie vizibila, efemera si umana, in timp ce fiinta este oglinda Creatorului, invizibila, eterna si divina. „Cand omul din tine tace, vorbeste Dumnezeu” (proverb hindus).

Intre persoana si fiinta exista, de regula un conflict, caci persoana se lasa amagita de efemerul in care traieste, iar fiinta tanjeste dupa linistea eternitatii. Initierea, indiferent de caracterul sau, este menita sa le impace

Astfel, eliberat de iluzoriul egoului, unde fanatismul, incrancenarea, ignoranta, vanitatea, lacomia etc, perturba seninul fiintei, omul complet isi poate auzi vocea sinelui, care, in ori ce epoca si in fiecare generatie, este vocea lui Dumnezeu.

Psihologia este o stiinta partiala caci, ea se ocupa doar de categorisirile, insusirile si viciile persoanei, parapsihologia incearca sa combine atributele fiintei in dinamica persoanei, dar nu reuseste sa le centreze pe axa Omul-Dumnezeu. Singura, capabila sa armonizeze centrele de putere ale celor doua este initierea, sau altfel spus, eliminiarea rezidurilor egoului, cufundarea lor in puritatea fiintei, apoi alchimizarea persoanei prin lumina fiintei. Omul complet nu mai este dual, caci in el fiinta si persoana au devenit expresia aceluiasi lucru si din acel moment Unicul se manifesta si saluta unicitatea infinita a universului. Aceste mici consideratii pot inlesni parcursul persoanei pentru a deveni fiinta, ca din aceasta contompire sa iasa omul complet. Parcurgem, mai departe etapele acestei calatorii la capatul careia, speram sa ne regasim intregi, eliberati si zambitori!

Pentru unele curente initiatice, schema divizarii omului intre persoana si fiinta arata cam asa:
– Persoana este modelata de temeri.
– Fiinta este iubire neconditionata.

Sa vedem acum, temerile fundamentale care construiesc tipologiile persoanei. Conform Eneagramei ( stiinta ce studiaza pulsiunile umane), sunt noua categorii de frici care modeleaza comportamentul personal.

1. teama de moarte.
2. teama de suferinta
3. teama de esec
4. teama de a nu fi iubit.
5. teama de saracie
6. teama de ridicol
7. teama de a nu fi luat in considerare.
8. teama de a nu fi singur.
9. teama de Dumnezeu

In mod obisnuit, una dintre ele devine liderul existential al persoanei in cauza supunand-o caznelor si iluziilor ca poate scapa, in vre-un fel lasand astfel loc „negocierii de tip mefistofelic” in care esti dispus sa-ti „vinzi sufletul pentru a gasi linistea”, nestiind in acel moment ca linistea se afla deja in tine si se numeste fiinta. Tristetea mare se intampla, cand liderul trage dupa el si alte pulsiuni. Astfel o persoana care are ca frica centrala singuratatea urmata de teama de Dumnezeu si de moarte isi poate sfarsi timpul chinuindu-se in iadul unei existente intunecate! Si putem urmari un exemplu graitor:

Ion se naste intr-o familie de credinciosi bigoti, fanatizati care ii impun o copilarie austera si tenebroasa in care predicatul principal este venirea sfarsitului lumii. Ion asculta povestile despre un Dumnezeu razbunator si gelos. Parintii sunt inflexibili si duri, foarte ursuzi si incuitati. Ion e cam stangaci si nu prea le este pe plac celor din familia perfectionista. Nu prea ii place la biserica, isi petrece timpul visand si jucandu-se , mai mult singur, intru-cat ceilalti copii il ironizeaza strigandu-l: „sfantul”. Dezabuzati , parintii ii strecoara in ureche ca este un prost si un nevolnic, ca nu e in stare de nimic, iar cand ei vor muri, praful se va alege de el, caci singur nu e in stare de nimc. Cand Ion implineste 10 ani, parintii il duc cu masina la o manastire in munti. E polei, tatal neatent pierde controlul masinii si in urma accidentului moare alaturi de sotia sa care nu a zambit niciodata. Singur, Ion isi pune intrebari legate de dreptatea lui Dumnezeu, apoi isi aminteste vorbele parintilor: „nimic nu esti in stare sa faci singur…” Moartea i se pare haina, caci vine cand nu te astepti si atunci reperele lui in viata vor contura o persoana labila, dependenta de ceilalti, tematoare de a nu-l supara pe Domnul. Probabil isi va sfarsi timpul singur, fara prieteni si habotnic! Desigur, este un exemplu extrem, dar cate asemenea povesti nu se intampla prin lume?
Teama de ridicol ii motiveaza pe unii sa devina atat de plini de ei, incat vor da oricat sa para inteligenti, culti, puternici, a toate stiutori. Vor deveni cu siguranta lideri, insa lipsa umorului ii va transforma in tirani, oripilati de gandul, ca cineva poate rade de ei. Cat despre teama de saracie, sunt convins ca ati citit „Avarul” de Moliere sau „Hagi Tudose” de Barbu Stefanescu Delavrancea.

Persoana este suma gandurilor, invataturilor, temerilor, dorintelor si faptelor. Prin legea atractiei, persoana interactioneaza cu universul prin raportul echivalent al cauzei si efectului.Devine, asadar, prizoniera realitatilor create de ea insasi prin gand, cuvant si gest!

Oamenii sunt diferiti, iar gradul lor de evolutie spirituala ii plaseaza pe paliere diferite in ceea ce priveste relatia persoana-fiinta. Trairile unui om bun sunt izvorate din lumina fiintei sale, acolo unde Dumnezeu a lasat toata Cunoasterea.

Intotdeauna s-a spus ca atunci cand discipolul este pregatit apare si maestrul. Uneori sub forma unei carti, a unui curs, a unei intalniri providentiale, a unui contact cu o societate initiatica, in urma unei revelatii, etc. Cand omul isi linisteste persoana invingandu-si toate temerile, (sfintii parinti spun ca frica este o ofensa adusa lui Dumnezeu, caci daca ai credinta, nu poti avea decat iubire. In iubire, teama dispare!) , realizeaza ca tot zgomotul vietii sale agitate a bruiat o voce blanda care izvoraste din propria sa fiinta spunandu-i: „ esti parte din Intreg, esti liber sa devii ce doresti, dar nu vei putea fi fericit in absenta binelui, iar lumina Mea este Iubirea. Urmeaza-ti inima, zambeste si construieste frumosul, iar viata ta va fi exact ca a Mea”! Nu e greu. Se cere un singur lucru: curaj.

Ori ce om are un contract semnat cu Dumnezeu in prezenta unui martor etern: Timpul. Persoana determinata in timp are de parcurs un singur drum cu adevarat esential, spre sine! Atunci cand il intalneste, intunericul dispare, Lumina cuprinde omul devenit intreg, iar manifestarea lui se va supune Vointei Cerului si nu dorintelor marunte si trecatoare ale ispititorului.

In fiinta suntem creati dupa chipul si asemanarea Domnului si astfel avem capacitatea de a crea alaturi de El Totul, din nimic. Cel care nu a inteles Lumina slujeste nimicului, omul complet lucreaza cu lumina lasand universului opere eterne. Persoana moare, Fiinta traieste. Intre aceste coperte omul isi poarta sensul existential.