Viziunea araba asupra timpului

Pana la unificarea conceptuala a tuturor credintelor arabe, in Islam de catre profetul Mahomed, pacea lui Allah asupra sa, locuitorii teritoriilor ocupate de triburile nomade se raportau la supranatural si divinitate prin doua curente sau modalitati de cult: Litolatria (adorarea de pietre si stanci naturale). Piatra dreptunghiulara era asimilata zeului Dhu Sharah. Ulterior, una dintre pietrele bizare, presupusul meteorit Kaaba a fost preluat in islam si este considerata piatra unde Arhanghelul Gabriel l-a inspirat pe profet. Si Cultul Astral, in care sacrificiile umane erau uzuale.

Mitologia arhaica araba este vag cunoscuta, intrucat nomazii nu aveau obiceiul sa-si scrie sau sa-si arhiveze ritualurile si dogmele, dar ea ne parvine totusi prin istoricii greci, Herodot in special si scriitorii islamici arabi. Pana la aparitia religiei unitare islamice, arabii aveau un paneton cu mai multe zeitati importante precum Alilat, zeita Soarelui, Uzzah care personifica Steaua Diminetii (planeta Venus) si zeul suprem Al Llah, pe care Muhammad (Mahomed) l-a transformat in Allah.

In perioada preislamica, arabii credeau, sub raport cosmologic desigur, ca lumea traia pe coarnele unui taur imens, stand pe spatele unui peste urias si ca dupa moarte se intalnea cu trei realitati fundamentale: Firdaws (Paradisul), Araf (Purgatoriul) si Djahannam (Infernul). Calendarul arab are un caracter semi-lunar, adica recunoaste 12 luni intr-un an, dar intr-un ciclu de 30 de ani, cu 11 bisecti. Astfel incat, luna musulmana incepe la fiecare luna noua, zilele saptamanii fiind calculate in functie de rasarit si apus. Singura diferenta semnificativa fata de calendarul fratilor vitregi, evreii, constand in desemnarea Sabatului in cea de a cincea zi a spatamanii, numita Jum’a, o zi dedicata rugaciunii si nu odihnei. Jum’a incepe la apusul zilei de joi si se incheie la apusul zilei de vineri.