O vara de neuitat…
El, care purtase atatea masti, de-alungul unor ani in care ceata captase toata lumina ochilor, iar buzele abia schitau zambetul simplu si adevarat, se hotari, intr-o vara, pe malul marii, dupa o experienta uluitoare de extindere a constiintei cu ajutorul unei foarte bune prietene, Maria, dupa un lung si bland dialog cu Divinitatea din el, sa-si aminteasca de lepadarea de Satan si de unirea cu Hristos, fraza care-i ajungea din cand in cand in minte, auzita cu toata fiinta launtrica, atunci cand apa i-a purificat noua viata in taina botezului. A inceput de atunci un lung si sinuos drum cu aceasi maracini si ghiocei violet, ca pe Golgota, cautand sa cuprinda misterul frazei: „fiti desavarsiti precum Tatal vostru este!” Au fost cativa ani de zbor lin catre piscurile cerului din propria minte, si mai ales catre caldura soarelui care-i facea inima sa bata. Constient de faptul ca trebuie sa inchida toate cercurile lasate deschise, a rezistat tristetii cu gust de dulceata de ciresi amare, in confruntarea cu eterna si necrutatoarea lupta dintre cauza si efect. Nici o clipa nu a fost singur, ci purtat discret catre iesirea din limite, de ingerul sau protector, a reusit sa simta, uneori in el acea putere care izvoraste din preaplinul zambetului de copil. Si, usor, usor, a uitat, s-a iertat si a iertat. In clepsidra unui timp iluzoriu, nisipul lui nu mai parea amenitat de furtunile inconstientului, din ce in ce mai luminat, pana cand, intr-o alta vara, in acelasi loc special, supus smerit unor picaturi de lichid magic, obtinut de catre shamanii moderni dupa o lunga discutie cu Sinele Superior, s-a trezit singur, inconjurat de forme si lumini ireale, stand fata in fata cu el. Cu Acuzatorul, cu eternul sceptic cum ca omul ar merita statutul de Indumnezeit. Acela pentru care singurul sens este demonstrarea slabiciunilor omenesti a venit prin el si i-a aratat Adevarul despre toti cei pe care ii considera ca fiind propriile lui reflectari in lume. L-a lasat sa cuprinda intr-o singura respiratie, fericirea lumii, dupa care lundu-i valul propriului sau suflet care ii filtra perceptia l-a lasat sa priveasca in abisul celor mai dragi si apropiate fiinte de langa el, din el…Si dintr-o data, scuturat brusc de orice subiectivism, a vazut si a perceput natura lor, ca o vesnica amintire a proprilor lui limite. O gheara rece, abila cunoscatoare a sediului sufletului din trup a inceput de-atunci sa-l stranga, scotand din mormantul coastelor lui picaturi de pelin, otet si miere…sau fiere! O vara de neuitat cu oameni liberi si singuri, cu frati si surori de pretutindeni, in cautarea sensului si a implinirii, in care Natura le-a vorbit tuturor ca o mama, in care cerul cu luminile aprinse, ludic si netulburat s-a jucat cu formele influentand fondurile, un anotimp al regasirii si al amintirii. Si, cuprins de betia florilor, de dansul ocult al valurilor, de ritmul armonios al sufletelor, el se hotari sa isi impinga cunoastrea si mai departe. Atunci, din negura propriului suflet, vocea Acuzatorului se auzi cu aceeasi claritate, ca acum sase ani, cand Bunul Pastor il culesese din campul de buruieni, asezandu-l pe drumul serpuit catre Acasa. „Ca sa mergi mai departe, trebuie sa accepti adevarul intim al fiecuria dintre semeni, precum si confruntarea cu tot ce a mai ramas necurat in tine. Mergi sau te opresti aici?” Hmmm…ca si cum n-ar fi stiut ca va alege drumul?! Au fost cateva ore de calatorie prin sufletele tuturor acelora pe care el ii investise cu dragoste si incredere. Cand s-a trezit, cuprins de cea mai teribila luciditate a inteles de ce Maestrul sau ii spuse, in fiecare generatie: „Regatul meu nu este din lumea aceasta!” De atunci, el merge necontenit, singur si treaz printre umbre si fantome aprinzand lumina ochilor tuturor celor care il striga. Dar el, mai sarac cu o jumatate, cu un rucsac plin cu pietre de mare, de care uitase, isi muta trupul din ce in ce mai slab si inconsistent spre varful muntelui, pe care desi nu-l vedea, il simtea mereu aproape, dar de neatins. Intr-o clipa s-a hotarat sa astepte…Plecase prea departe, lasandu-i pe cei pe care ii iubeste cu multi pasi in urma. El a murit atunci, ca in somnul acela dintre realitati sa uite si sa poata sta fara sa planga . Cand oboseala aceea de plumb topit a pus stapanire pe structura lui, zambi, isi reinoi juramintele si adormi. Un vis lung in culori ciudate il tot purta pe tarmul acelei mari verzi cu inflexiuni lila, cu plaja vie, lumini calde si un bar cu nume rusesc de unde pornise intalnirea lui cu cel ce a fost din totdeauana. Cu Iov…
-nu va urma-