Cateva erori clasice in istoria umanitatii
Absolut nimic nu dovedeste ca intre maimuta si om ar exista vreo filiatie. Experimente de laborator au demonstrat ca transfuzia de sange de la om la giboni, cimpanzei sau urangutani prezinta riscurile evidente la specii categoric diferite. Apoi, omul preistoriei nu locuia in caverne si grote. Daca animalele isi construiesc vizuine si pasarile cuiburi, oare cum am putea sa-l suspectam pe om de atata insolenta. Cercetatori din toata lumea printre care se detaseaza Von Daniken si Charrroux demonstreaza prin artefacte ca stramosul nostru locuia in colibe de lemn sau chiar in case din piatra. Un alt mit fals este acela ca omul primitiv se acoperea neglijent cu blanuri de animal pentru a razbi prin frig.
La Muzeul Omului din Paris sunt expuse desene cu figuri rupestre apartinand epocii de piatra, descoperite la Lussac-les-Chateaux, in care subiectii apar imbracati cu robe, haine, pantaloni si pantofi. Am invatat ca omul preistoric era abia desprins din regnul animal si ca se comporta ca atare. Arheologii aveau sa infirme aceasta teorie dupa ce au descoperit tablitele gravate de la Glozel, care demonstreaza ca stramosul lui hommo sapiens cunoastea scrisul. Intrucat natura era bogata si neviciata de nici un factor de poluare, mediul de dezvolatre al omului asa zis primitiv era propice, desi la scoala ni s-a indus ideea ca stramosul regnului nostru ducea o viata precara. Pai e greu de crezut ca cineva sufera constrans de conditii nefavorabile cand padurile gemeau de vanat si raurile colcaiau de pesti.
Poate cea mai nefericita descriere clasica a omului primitiv este cea a semicretinului obtuz, agresiv, violent, o fiinta grosolana. Santierele arheologice contrazic profund aceasta viziune „manelistica”. Stramosul nostru era pictor, olar, desenator genial. Pesterile de la Altamira, Lascaux, Glozel, descoperirile de la Hamangia si Tartaria ofera suficiente dovezi care sa intareasca pledoaria pentru stramosul superior.
-va urma-