Summitul, între reusita si esec
Clasa politica analizeaza rezultatele Summitului NATO doar în ecuatia: reusita ori esec. Din pacate, atentia opiniei publice a fost astfel distrasa de la obiectivele pe care România le-a atins zilele acestea! Clasa politica este trecatoare, slava Domnului!, însa programul pe termen lung al planetei nu se împiedica de simpatii sau antipatii. Eu nu am fost un partizan al lui Emil Constantinescu, dar ma simt nevoit sa reamintesc politica administratiei din perioada 1996-2000. Atunci, România a jucat, pentru prima oara, cartea politicii externe într-un mod care s-a dovedit magistral. Cu pretul neantizarii PNTCD, atât de hulitul „tap” a deschis culoarele aeriene fortelor NATO în razboiul sârb. Asa a început ascensiunea noastra în spatiul militar si economic al Occidentului. Nu este un secret ca am detestat PSD-ul tandemului Nastase-Iliescu, dar îi recunosc meritul în strângerea relatiilor cu Statele Unite. Aceste reusite în plan politic nu se contabilizeaza electoral pentru nimeni. A ramas directia corecta pe care România a mers pâna a dobândit statutul de membru NATO si calitatea de tara europeana. Cu toate mârsaviile din politica noastra interna, nu putem contesta profesionalismul diplomatilor de pâna la Cioroianu, ale carui haruri nu le-a putut observa nimeni, nici macar iubita sa! Demersul acestui editorial urmareste sublinierea unei singure idei principale. Cred ca ar trebui sa învatam minimul exercitiu de solidaritate macar când vine vorba despre interesul national! Fara nici un dubiu, faptul ca pentru câteva zile am fost capitala lumii, ca am demonstrat stabilitate si siguranta (sunt 26 de state membre NATO, si totusi acest summit a fost organizat în România, în Balcani si in cea mai apropiata tara de Rusia), ca liderii cei mai puternici ai planetei s-au simtit confortabil, ca toate televiziunile de pe mapamond au transmis imagini foarte onorabile sunt reusite de care ar trebui sa fim multumiti. Sigur, sunt de acord ca pedepsirea abuziva a unor tineri militanti arunca o umbra penibila, dar nu asupra tarii, ci a unei institutii romanesti înca muscata de comunism. Putem schimba ministrul de interne, dar exageram jignind tara. Îmi cer scuze pentru aerul usor patriotard, dar îmi place când gasesc printre atâtea orori si motive de mândrie!
